Hátimotor Hátimotor Motoros sárkány Kezdőlap Merevszárnyú UL Forgószárnyú UL Műrepülés Videók Galéria

Version francaise Versiunea în româneste
 
Paramotor

Cu paramotorul în Africa


A terv:

În iulie 2006 s-a născut ideea, să mergem în Senegal – cu maşina! N-am umblat niciodată în acea parte a continentului. Ieşirea a dat ocazia testării a două motoare noi, să traversăm vestul Africii în zbor şi să ducem haine şi rechizite pentru copii nevoiaşi.
Am plecat pe 17 Noiembrie din Saint-Nazaire un orăşel de la marginea oceanului Atlantic, ir întoarcerea am planificat-o pe 14 decembrie la bordul Royal Air Maroc, a cărei limită la bagaje este de 40 de kg-persoană.

Echipa este formată din:

Membri care au compus echipa sunt: senegalezul Géraldine, poreclită Didine – o fire cu adevărat aventurieră şi una din puţinele femei pe care n-o sperie „confortul” şi greutăţile unui astfel de traseu.
Antoine sau Tonio, pilot de linie marocan (vorbeşte şi araba), care a descoperit paramotorul cu mare entuziasm.
Paul, pentru prieteni Paulo «shiban-ul» (bătrânul înţelept), mereu tânăr, deşi la 70 de ani este gata oricând pentru o nouă aventură. Paulo ar putea fi reclama vie a paramotorului, cine-l vede, se convinge că vârsta nu contează, după cum însuşi spune „paramotorul este sportul celor veşnic tineri”. Văzându-l am putea jura că zborul cu paramotorul este la fel de simplu ca mersul pe bicicletă. De-a lungul călătoriei noastre a şi avut parte de mulţi admiratori mai tineri în frunte cu mine: bravo Paulo!
Ajunşi în Senegal, ni se mai alătură Mamadou, un şofer zelos care ne va fi călăuză şi translator între cultura europeană şi cea africană pe întregul traseu. Mulţumită lui, am parcurs şi trasee care de altfel ne-ar fi fost accesibile doar cu maşini de teren.
Şi în sfârşit eu însumi, Francis, căruia i s-a găsit o nouă poreclă „inima de leu” pentru că prefer să dorm afară sub cerul liber decât într-un pat dintr-un oarecare local modest. Pentru mine jungla adevărată este chiar oraşul. Sunt mai tânăr cu aproape 30 de ani decât Paulo dar şi asta atestă faptul că diferenţele dintre generaţii nu fac diferenţa în sportul cu paramotorul.

Echipamentul:

În ce priveşte motoarele, intenţionez să testez anduranţa şi fiabilitatea noului Montanari M18. Astfel am pornit la drum cu două astfel de motoare echipate cu elici de 125 şi am mai adăugat la arsenal şi un Racket ca rezervă. Toate pe cadre de concepţie şi fabricaţie proprie cu rezervor uşor detaşabil cu care la întoarcere, la controalele de la aeroport am reuşit să scap cel mai ieftin renunţând la ele rapid. Pregătiţi pentru orice situaţie am decis să luăm câte cinci elici de rezervă de fiecare din care până la urmă am şi folosit trei.
Aripile noastre erau făcute de Ozone, cea a lui Paulo e un Rush Power 27, iar al meu un Viper 24 cu elevatoare speciale. Fineţea şi calităţile de decolare ale lui Rush sunt foarte bune deci va avea un consum mic de combustibil şi libertate pentru a decola şi de pe porţiuni scurte de teren de decolare. Este printre puţinele aripi cu profil clasic la care performanţa, senzaţia şi siguranţa se îmbină atât de armonios. Cât despre Viper, aceasta are un renume internaţional după performanţele profilului semireflex, dar se recomandă numai piloţilor experimentaţi atât în ce priveşte zborul liber nemotorizat cu parapanta cât şi cel motorizat.
Pe lângă aparatul foto am luat cu noi chiar şi o mini-imprimantă pentru ca în loc de promisiuni să putem oferi pe loc fotografii celor pe care îi pozăm.

Călătoria:

După traversarea franţei şi a unei porţiiuni din Spania, pe data de 19 eram deja pe mare pe bac cu toată viteza înainte spre Africa.

Maroc:

Primul zbor l-am făcut chiar înainte de apusul soarelui la marginea unui orăşel construit de portughezi la malul oceanului, Asilah. E o fericire curată să zbori în lungul plajelor în tricou de pe un deal pe altul la sfârşit de noiembrie. La aterizare în Jadida, se adună lume multă şi curioasă pentru a vedea ceva ce n-au mai văzut – oameni înaripaţi. Apoi traversăm în zbor insulele Essaouira considerate un Saint-Tropez marocan după care ne-ndreptăm spre zona Tafrâoute. În acest colţişor al lumii, oamenii vorbesc un dialect aparte faţă de franceză... dar nici măcar marocană. Ziua următoare, decolare de la 1300 de metrii şi urcare la 1800 în cele 32 de grade ale amiezii; nu există vânt, formaţiunile termice sunt acceptabile, aşa că nu ne grăbim să părăsim zona pitorească acoperită cu diferite tipuri de roci extrem de spectaculoase din care o parte a fost vopsită în albastru de către un belgian acu vreo douăzeci de ani pe motive pe care n-am reuşit să le desluşim. Mai târziu pornim în direcţia Saharei de Vest, ţinut deşertic foarte slab populat. Cu cât înaintăm mai mult spre sud, cu atât întâlnim mai puţine vehicule, doar o bandă rulantă de cca. 100 de km ce transportă fosfaţi şi câteva epave sunt tot ceea ce clădeşte întreaga imagine în deşertul fără sfârşit.
La graniţa cu Mauritania reuşim să trecem cu uşurinţă, drumul de 40 de km ce leagă cele două state este împânzit de autovehicule părăsite, avariate care dovedesc legenda care zice de fâşia intens minată dintre state. Cât timp rămânem pe drum, nu-i pericol dar ni s-a recomandat să nu ieşim „în decor”.

Mauritania:

Despre democraţia cea nou născută şi votată în unanimitate de guvernul mauritan ne vesteşte şoseaua asfaltată în 2005 dintre Nouadhibou şi Nouakchott care apropie oarecum aceste ţinuturi de civilizaţia din vestul Africii şi dovedeşte intenţiile acestui ţinut de a participa activ la dezvoltarea statului. Nouadhibou este al doilea oraş ca mărime, maşinile circulă fără vre-un număr de înmatriculare, e plin de vapoare de pescuit vechi naufragiate şi la tot locul este câte-o gazdă care-ţi oferă tot felul de servicii de care n-are nimeni nevoie. În ciuda acestui fapt, am petrecut mai bine de trei zile în acest oraş pentru că plănuiam să mergem mai departe pe cea mai lungă cale ferată din ţară – de patru km – spre Choűm cu tot cu maşină, dar în final n-am reuşit fiindcă pentru asta ar mai fi fost nevoie de încă un vehicul. Ori despre zbor nici n-aveam ce discuta pe un vânt de 50 de km/h, măcar că am fi făcut cu plăcere câteva poze aeriene despre peisajul deosebit cu care se mândreşte locul. Dar n-a fost să fie, aşa că am pornit spre capitala Nouakchott cu o mică escală la Banc d’Arguinban ce adăpostea un parc naţional – parte din patrimoniul mondial la care după două ore de încercări şi împotmoliri în nisip am renunţat urmând să reuşim totuşi ziua următoare cu ajutorul unui ghid pe un traseu mai puţin cunoscut dar mai accesibil pentru trafic. Aici nu există noţiunea timpului, nici pomi şi nici stres numai «Sun, fish and sea» Dovadă stă un localnic ce tocmai a împlinit 133 de ani. Cele patru elemente – vântul, soarele, sarea şi nisipul modelează aşa-numiţii trandafiri de deşert ce alcătuiesc un peisaj de o frumuseţe de nedescris mai ales văzut din zbor. Am mai făcut un ocol în Adrarba, inima Mauritaniei unde un savant Francez pe nume Théodore Monod a descoperit rămăşiţe de civilizaţie umană ce datează dinaintea erei noastre. Nuanţele gălbuie ale deşertului cu umbrele dunelor portocalii între stânci negre de origine vulcanică încântă privirea şi ne face să trăim parcă-ntr-o altă lume. Despre democraţia cea nou născută şi votată în unanimitate de guvernul mauritan ne vesteşte şoseaua asfaltată în 2005 dintre Nouadhibou şi Nouakchott care apropie oarecum aceste ţinuturi de civilizaţia din vestul Africii şi dovedeşte intenţiile acestui ţinut de a participa activ la dezvoltarea statului. Nouadhibou este al doilea oraş ca mărime, maşinile circulă fără vre-un număr de înmatriculare, e plin de vapoare de pescuit vechi naufragiate şi la tot locul este câte-o gazdă care-ţi oferă tot felul de servicii de care n-are nimeni nevoie. În ciuda acestui fapt, am petrecut mai bine de trei zile în acest oraş pentru că plănuiam să mergem mai departe pe cea mai lungă cale ferată din ţară – de patru km – spre Choűm cu tot cu maşină, dar în final n-am reuşit fiindcă pentru asta ar mai fi fost nevoie de încă un vehicul. Ori despre zbor nici n-aveam ce discuta pe un vânt de 50 de km/h, măcar că am fi făcut cu plăcere câteva poze aeriene despre peisajul deosebit cu care se mândreşte locul. Dar n-a fost să fie, aşa că am pornit spre capitala Nouakchott cu o mică escală la Banc d’Arguinban ce adăpostea un parc naţional – parte din patrimoniul mondial la care după două ore de încercări şi împotmoliri în nisip am renunţat urmând să reuşim totuşi ziua următoare cu ajutorul unui ghid pe un traseu mai puţin cunoscut dar mai accesibil pentru trafic. Aici nu există noţiunea timpului, nici pomi şi nici stres numai «Sun, fish and sea» Dovadă stă un localnic ce tocmai a împlinit 133 de ani. Cele patru elemente – vântul, soarele, sarea şi nisipul modelează aşa-numiţii trandafiri de deşert ce alcătuiesc un peisaj de o frumuseţe de nedescris mai ales văzut din zbor. Am mai făcut un ocol în Adrarba, inima Mauritaniei unde un savant Francez pe nume Théodore Monod a descoperit rămăşiţe de civilizaţie umană ce datează dinaintea erei noastre. Nuanţele gălbuie ale deşertului cu umbrele dunelor portocalii între stânci negre de origine vulcanică încântă privirea şi ne face să trăim parcă-ntr-o altă lume.
Printre acele multe ore de zbor deasupra acestui deosebit continent, iese în evidenţă peisajul văzut de sus al Passe d’Amojar – o minune formată de-a lungul miilor de ani, unde timpul parcă se opreşte pe fundalul priveliştii deosebite. Doar Fort Saganne sparge vraja, un orăşel construit numai de dragul turnării de filme deosebite. Zborul peste Chinguetti şi împrejurimi este doar o degustare din deşertul Ténéré cu dunele, oazele, culorile şi respectiv amestecul acestora. Ne-am distrat cu localnicii, ei în nisip, noi în aer iar la aterizare ne-am adunat cu toţii la un loc. Apoi am mai parcurs încă 100 de km ca să putem zbura şi de-asupra localităţii Ouadâne, eu aş fi vrut să survolez şi craterul vulcanului Guelb er Rîchât dar în cele din urmă vântul puternic, căldura şi termicile violente m-au împiedicat să fac acest lucru. Astfel am pornit înapoi spre Nouakchott de unde urma Diama, iar apoi în lungul parcului naţional Diawling am ajuns la graniţa cu Senegal.

Szenegal:

De la graniţă am mers aţă la lacul roz – Lac Rose care a devenit faimos prin faptul că este locul ales pentru „finish-ul” raliului Paris-Dakar. În acea zi bătea un vânt constant de vreo 40 km/h, soarele strălucea în valurile lacului, toate condiţiile au fost satisfăcute pentru formarea culorii roz după care a fost denumit lacul. Aripa Rush Power şi-a atins limitele, în aceste condiţii nu mai era utilizabilă în siguranţă. Cu Viper-ul accelerat la maxim(48 km/h), am reuşit din prima să decolez dar nu am stat mai mult de un sfert de oră în aer deoarece atmosfera era extrem de turbulentă. N-am reuşit să fac nici poze din acest motiv, dar efortul a meritat, jocul culorilor calde a fost ceva nemaipomenit. De-aici ne-am continuat drumul spre sud-est către Bassari şi graniţa cu Guinea. Drumul de mai bine de 200 de km ce ducea spre Tambacounda s-a dovedit a fi aproape impracticabil, astfel am reuşit să ajungem doar până la Kédougou de unde am decolat cu o oră înainte de apusul soarelui cu gândul să ne continuăm drumul în zbor. Am depăşit evident maşina care până la urmă a ajuns şi ea, dar din motivul unei mici neînţelegeri nu a reuşit să ne găsească. Am survolat oraşul Bandafassi până la întunecare în speranţa că vom fi văzuţi de asistenţa de la sol care din câte am aflat mai târziu o luase pe drumul ce şerpuia spre o altă localitate – Dindéféló la cca. 30 de km de locul unde ne aflam noi ceea ce însemna aproape două ore distanţă. Astfel am petrecut noaptea sub cerul liber acoperindu-ne cu voalura aripilor. Dimineaţa devreme, înainte de intensificarea vântului am decolat şi ne-am străduit să ajungem la maşină cu rezervoarele pe golite. Navigaţia după stomac, fără hartă a adus ca rezultat ceea ce era şi de aşteptat: zburam pe cursul unui râu în amonte în speranţa că vom vedea în curând cascada din apropierea localităţii Dindéféló de care ştiam că există. Pe vântul ce se intensifica tot mai tare pe când rezervoarele se goleau, am aterizat pe un mal al râului în apropierea unor plantaţii de bumbac ca să aflăm dacă mergem în direcţia bună. Ei, am aflat că suntem la 9 km de Dindéféló dar suntem pe malul greşit al râului iar cascada era evident în altă direcţie. Astfel, adunând fiecare picătură din rezervoare, am decolat singur cu Rush-ul pentru a face economie. Soluţie mai bună nu găsisem, aşa că n-aveam decât să găsesc ajutoare. De abia am ajuns la cca. 20 de m de sol când de-odată s-a terminat şi ultima picătură de combustibil aşa că n-aveam decât să traversăm râul prin apă, iar apoi să mergem pe jos până la o localitate văzută doar pentru o clipă din aer. După ce am traversat râul de două ori fiecare (odată cu aripile şi odată cu motoarele) mai aveam de mers cca. 2 km cu tot echipamentul în spate la 32 de grade Celsius şi fără un strop de apă potabilă. Ajunşi în Faya încă n-am depăşit toate greutăţile aflând că aici nu au acces decât maşinile de teren. Aşa că ne aşteptau alţi 3 km de plimbare dar măcar am fost ajutaţi la transportul aripilor şi am primit apă de băut. După ce am ajuns şi în Ségou, surpriză! Ni s-a spus că maşina a trecut pe-acolo dar a mers mai departe spre Kédougou. Norocul nostru a fost că de-aici aveam deja semnal pe telefoane şi am reuşit să luăm legătura cu restul echipei după care ne-am luat porţia de odihnă şi hrana binemeritată în aşteptarea maşinii. Ca şi un rezumat, aproape la fiecare 24 de ore am avut parte de acţiuni de căutarea unora pe ceilalţi, n-aveam nici staţii de emisie/recepţie, nici hărţi iar de sus toate satele sunt identice. Cât despre Paulo, jos cu pălăria pentru cele 3 ore de comando involuntar, dar cu toţii avem parte de amintiri de neuitat. Morala: este bine ca planul de zbor să fie cât mai clar înţeles de toţi participanţii la astfel de acţiuni, în special echipa cu asistenţa terestră mai ales pe teren atât de sălbatic pentru că altfel aventura se poate transforma foarte rapid într-un coşmar. Revenind la zbor, nu m-am lăsat fără a ajunge de-asupra cascadei şi am aruncat o privire şi în Guinea după care m-am întors în Kédougou, acum dacă tot cunoşteam deja drumul.

După acestea ne-am hotărât să vizităm Parcul Naţional Nikolo Koba care face parte din patrimoniul UNESCO. Am mers cu maşina dar fără a ne demonta aparatele... lucru care iarăşi nu s-a dovedit a fi o idee bună! Deşi la intrarea în parc n-a fost nici o problemă, în interiorul parcului am fost opriţi de paznici şi de-aici a început o dispută tot mai aprinsă în şapte limbi iar cu superiorii acestora nu se putea comunica numai prin staţiile radio ale acestora. A doua zi am avut parte de o escortă înarmată până-n dinţi care ne-a dus la cartierul general al armatei aflată la peste 100 de km unde am reuşit în cele din urmă să dăm explicaţiile necesare sa scăpăm nevătămaţi. Astfel n-am apucat să vedem nimic din parc din aer, aşa că am pornit îngâmfaţi spre Casamance – grădina Senegalului. În iarba ce pe alocuri trecea de 2 metrii înălţime şi avea un miros foarte plăcut am petrecut o noapte liniştită. Apoi am zburat în lungul râului Casamance de unde am putut admira grandoarea peisajului plin de viaţă al ţinutului ce găzduieşte câteva sute de specii de păsări cuibărind pe coroana copacilor uriaşi. Deşi senegalezii sunt în marea lor majoritate musulmani, în această regiune s-a răspândit destul de mult catolicismul. Am zburat în apropierea localităţii Ziguinchor după care traversând Gambia şi am avansat până la parcul Sine Saloum. În Gambia unde limba oficială este engleza, a trebuit să renunţ la intenţia mea de a însoţi din zbor bacul ce transporta autovehiculele spre capitala Banjul de-a lungul râului Gambia. La fel, nici Sine Saloum-ul nu l-am văzut de sus din cauza vântului ce bătea cu putere. Aşa că nu ne-a rămas decât să descoperim insulele care adăpostesc de asemenea o varietate deosebită de păsări de toate culorile şi glasurile la bordul unui pirog. Partea nordică a parcului găzduieşte un arbore baobab de cel puţin 800 de ani cu periferia de 32 de metrii în interiorul căruia s-ar putea imagina o întreagă locuinţă – o altă privelişte de-a dreptul spectaculoasă... După ce am văzut şi vestita insulă Joal-Fadiout care este faimoasă pentru crescătoriile de scoici pe care le deţine, am pornit spre Mbour, de-a lungul «Côte d’Azur» senegaleze de la portul din Somone până în Mbour şi apoi Sali. Urmând ca în ultima zi, pe lângă adunarea şi împărţirea bagajelor am reuşit să includem în program şi o scurtă vizită la una din asociaţiile umanitare unde am constatat surprinşi realizările unei familii de pensionari francezi. Aceştia cresc peste 80 de copii între 0 şi 2 ani rămaşi orfani şi în curând şi-au propus să înfiinţeze un adăpost şi pentru femei gravide.

Concluzii:

Africa este minunată!
Frumuseţea locurilor se întrece doar cu amabilitatea localnicilor cu care aceştia ne-au primit mai peste tot.
Statele vizitate de noi trec printr-o schimbare colosală, efectele mentalităţii de vest se pot observa pretutindeni. După concepţia opiniei publice locale, acolo unde trăieşte rasa albă, acolo este neapărat mai bine, deoarece omul alb este bogat, şi cu ocazia fiecărei călătorii aduce şi cadouri în Africa. Într-adevăr mulţi turişti, de altfel bine intenţionaţi împart diferite bunuri atât celor mari cât şi celor mici – locuitori ai continentului „de culoare”, fapt ce a devenit rapid un lucru obişnuit. Pe de-asupra, din cauza adulţilor fără nici o moralitate, a luat naştere o reţea de exploatare a copiilor străzii... astfel şi cea mai bună intenţie poate deveni un duşman. Săracii din Africa par mai săraci decât cei din lumea de vest, iar realitatea este că din cauza condiţiilor climatice, uneori chiar sunt mai săraci în ce priveşte locuinţele, portul şi mai ales alimentaţia. Cele mai importante probleme în care ţările dezvoltate ar putea juca un rol însemnat este educaţia şi accesul la informaţii, sistemul sanitar şi în multe locuri apa curată. Iniţiativele în scopul obţinerii apei potabile pot fi de succes pe termen lung doar în cazul în care se rezolvă şi problema salubrizării.
Frumuseţea şi vulnerabilitatea acestor meleaguri sunt oarecum amplificate privite din aer. Religia a separat omul de natură, ştiinţa sporeşte bunăstarea oamenilor pe seama Pământului în timp ce acestea două nu pot exista unul fără de altul. Precum scria Théodore Monod „trebuie să învăţăm să respectăm viaţa sub toate formele ei, fiecare fir de iarbă, floare sau animal pe care n-avem voie să-l nimicim, deoarece şi acestea sunt creaţii ale lui Dumnezeu”.

Imagini: Paul Marchesseau, Francis Gardeur
Text: Francis Gardeur
Traducerea: Kádár Andrea, Adrian Suciu


 
Belépés
   

Kapcsolódó linkek
   

Hír értékelése
   

Parancsok
   

Kapcsolódó rovatok

Paramotor

Tartalomkezelő rendszer: © 2004 PHP-Nuke. Minden jog fenntartva. A PHP-Nuke szabad szoftver, amelyre a GNU/GPL licensz érvényes.
Oldalkészítés: 0.06 másodperc